Si tu te sufoci?

Si tu te sufoci cand esti singur? Teama de singuratate. A fi sau a nu fi singur?

Ideea acestui post mi-a venit in urma unei afirmatii, aceea ca anul asta ma gandeam sa-mi sarbatoresc ziua de una singura, sa petrec o zi intreaga doar cu mine. Au fost persoane care mi-au zis ca au pus in practica ideea mea si rezultatul nu a fost unul tocmai placut. In concluzie, ar fi preferat sa nu se fi intamplat asa.

Cineva, de sex masculin (desi nu stiu daca este un detaliu tocmai semnificativ), mi-a zis ca: „Vrei sa fii bagat in seama in ziua aia, e imposibil sa te simti bine singur, poate doar confortabil, cand esti singur ai prea mult timp sa-i compari pe ceilalti cu tine, ai prea mult timp sa-ti descoperi defectele, reactiile tale in fata celorlalti o sa fie normale doar pentu tine, ai nevoie sa te adaptezi la ceva , ca de fapt asta facem toti toata viata incercam sa ne adaptam, ai prea mult timp daca esti singur si contezi prea putin”.

Parerea unei alte persoane, tot de sex masculin este: „Singuratatea, din punctul meu de vedere, este o stare de alienare morala si fizica vis-a-vis de toate elementele din mediul tau inconjurator, indusa subconstient, inconstient sau constient, avand ca scop un moment de respiro al tau cu tine”.

Altcineva, de sex feminin, mi-a povestit ca: „Singuratatea e acel miros de mucegai pe care il intalnesti in casele batranesti,e dovada unui sfarsit de viata, a unei finalitati. Singuratatea e durere, crancena si adanca, ce macina sufletul. Desi e considerata liniste si uneori este necesara, asta se intampla decat in cantitati mici...in cantitati mari, devine statistic vorbind, cauza multor sinucideri. Poate singurii care au nevoie de acest sentiment de unicitate sunt artistii, retrasi in lumea lor de muze, insa si ei revin sa imparta cu lumea, rodul singuratatii lor”.

Si o alta parere, cu care personal rezonez din anumite puncte de vedere: „Singuratatea pentru mine nu e ceva negativ, din contra. O vad ca un lucru pozitiv pentru ca sunt o fire foarte egoista si imi e greu sa-mi impart timpul. Da, sunt momente in care as vrea sa am pe cineva langa mine, sub orice forma, insa daca as avea nu as stii cum sa apreciez prezenta persoanei respective. As indeparta-o cat as putea de repede de frica sa nu-mi "manance" din timpul meu.”

Discutiile acestea m-au facut sa reflectez asupra singuratatii. Si mi-am dat seama ca singuratatea cu masura e chiar buna (si nici cea in doze mai mari nu cred ca e daunatoare, depinde in ce moment al vietii o consumi). Ajungi sa te cunosti foarte bine, sa te descoperi si daca reusesti sa te simti bine de unul singur, atunci cu siguranta in compania altor persoane te vei simti si mai bine. Eu una cred ca daca gasim toate lucrurile in interiorul nostru intai, atunci ne putem bucura de ele si in afara noastra. Pana la urma aparent suntem singuri doar fizic. Nu ai cum sa fii singur atunci cand faci parte dintr-un intreg, dintr-o lume, dintr-un univers.

Desi poate suna ciudat, cred ca singuratatea ii apropie pe oameni, in sensul in care petrecand o perioada singuri, doar cu ei, stiu ce pot oferi celuilalt, sunt sinceri atat cu ei, cat si cu ceilalti.

Singuratatea poate fi extrem de brutala si sa te biciuiasca fara mila, pana cand nu mai simti durerea. Si s-ar putea sa inceapa sa-ti placa.

Singuratatea poate fi un o buna prietena. Mai devreme sau mai tarziu, ne va tine companie. Si asta nu e un lucru rau. Chiar deloc. Multi o privesc tematori poate pentru ca nu au reusit inca sa o cunoasca prea bine. E miserioasa doamna aceasta. Cand te ascunzi sau vrei sa renunti la ea, te ignora. Cand o accepti si o placi isi arata adevarata fata. Sau iti arata adevarata ta fata.

Cand nu mai ai nimic impotriva ei, isi face bagajele si pleaca undeva departe, sperand ca te va mai vizita candva.

E o prietena de nadejde, te trateaza de frici, e foarte franca cu tine, te educa. De ce-am fugi de ceva care ne face bine?

p.s: astept si alte pareri in care sa-mi spuneti ce relatie aveti voi cu singuratatea.